Titlul lipseste din postarea curenta… pentru ca nu stiu ce titlu i-as putea da.

E trist cum aproape toti oamenii isi omoara timpul cu cele mai neinsemnate chestii si cum asta in final ajunge sa le manance sinele, din care nu va ramane decat un automat care munceste, doarme, baga diverse si le scoate afara dupa.

Nici nu stiu de ce am inceput sa scriu despre probleme, tristeti, etc… poate ca a fost de vina ziua de azi plina de astfel de “revelatii”. Stiu ca e lumea plina de tot ce ii poate trece unui om prin cap ( si mai rau… e plina si de ceea ce nu ii poate trece prin cap), nu e nimic nou ca sunt oameni fara casa, care nu au ce manca sau care stau pe scari la Universitate si isi baga in vena. Dar e diferit cand vezi direct toate astea.

Un om a venit la mine sa ma intrebe de un ban de o tigara, i-am dat ce aveam, si dupa ce am vorbit putin am plecat. Acum… imi pare rau, ca as fi putut sa il ajut mai mult si ma intreb oare de ce nu am facut-o, de ce instinctul meu a fost sa plec, dupa care sa ma gandesc mai mult. Era sincer, iesea din imaginea stereotipica pe care o avem deja intiparita in minte… drogat, sarac, ratat, nu e in stare sa munceasca, si altele, (prea) multe altele.

Putin de fast-forward prin timp…. si ajung la Universitate, vorba aia… “mandria Bucurestiului si a tarii intregi” unde si-au facut adapostul cativa oameni si ei semeni cu noi, care nu fac prea multe, in afara in a-si cauta vena cu un varf de ac. Nu incerc sa arunc vina, sa ii judec, ca vai mi se pare mie dezgustator, cine sunt eu pana la urma?!, vina e in alte parti. Intr-un fel nu cred ca e gresit sa zic ca e in noi toti ca indivizi si in noi toti ca societate.

Si in final, de departe cea mai oribila chestie pe ziua de azi pentru mine. Un copil de 15 ani a omorat in bataie un om, inainte torturand in adevaratul sens al cuvantului caini. Intelegerea mea asupra lumii se cam termina in punctul asta. Nu pot intelege cum si de ce ai taia picioarele si coada unui catel. In viziunea mea (contorsionata) a lumii, nu il mai pot considera om.

Revenind la prima idee… cat potential poate exista intr-un om sa faca bine, exista cel putin la fel de mult potential in el sa faca un rau macar de o egala masura. Si cu toate astea, majoritatea sunt indiferenti, se complac si se obisnuiesc cu orice si asta folosind cele mai proaste scuze sau pretexte. Daca are cineva vreun dubiu, da, si eu ma autoinclud, dar imi place sa cred ca inca mai am o parte care nu e in aceasta cutie.

Da, e  trist, dar la fel de mult este real. Nu totul este roz (sau orice culoare te face pe tine sa te simti bine) si ignoranta nu produce niciodata ceva bun. Aici se termina doza de exprimare a frustrarilor personale, pe care nu as vrea sa o uit, sa moara in indiferenta, care este, poate, cea mai urata stare umana.

Inchei cu o idee a lui Martin Heidegger. Poate avea dreptate cand spunea ca viata ar fi traita altfel daca am fi cu totii constienti de momentul mortii. (la fel de bine s-ar putea genera haos prin asta, dar prefer sa vad partea pozitiva acestei idei).